Articol realizat de Prof. univ. dr. Anca Nedelcu, în cadrul participării la masterclassul online din proiectul „Clasa Viitorului – Pedagogie Digitală”.
Masterclassurile din cadrul proiectului „Clasa Viitorului – Pedagogie Digitală”, organizate de Asociația Edu Apps, oferă profesorilor din sistemul preuniversitar ocazia de a se conecta cu experți, idei relevante și soluții adaptate realității de la clasă. Evenimentul din 22 mai 2025, cu tema Școala în era digitală. Provocări pentru profesori și elevi, s-a remarcat prin dialogul autentic și implicarea celor peste 1.500 de participanți.
În acest context, articolul semnat de doamna Prof. univ. dr. Anca Nedelcu vine să continue reflecțiile inițiate în cadrul masterclassului, propunând o analiză clară a transformărilor din educație, din perspectiva co-creativă și a învățării transformative, oferind repere utile profesorilor care modelează educația viitorului.
Perspective actuale asupra școlii în era digitală: provocări și oportunități pentru profesori și elevi.
Faptul că trăim într-o lume foarte diferită de cea a părinților și bunicilor noștri nu mai trebuie demonstrat cu niciun fel de argument. Este o realitate evidentă, de necontestat. Alte mijloace de comunicare în masă, alte oportunități profesionale și de mobilitate, alte soluții inovative la probleme nerezolvabile anterior ne caracterizează existența, alături de noi provocări, vulnerabilități și temeri.
Aceste schimbări au un impact semnificativ și asupra școlii, fără îndoială. Aceasta e parte importantă dintr-un sistem, n-ar avea cum să se sustragă dinamicilor actuale. Diferența între de o școală de acum 30 de ani și una de azi nu este vizibilă doar în prezența echipamentelor adăugate mediului educațional, o tablă interactivă, de exemplu, ci, mai ales, în modul în care se învață, în care se construiește, se livrează și se primește cunoașterea. Căci alți elevi trec pragul școlii de azi, alte obiceiuri de învățare se conturează din ce în ce mai pregnant.
Iată, mai jos, câteva detalii despre acești elevi și profesorii lor, despre nevoile educaționale actuale, despre provocările la care e supusă școala în era digitală:
Elevii de azi
Un copil care crește cu ecranul tabletei în palme, cu reflexul derulării imaginilor cu o simplă mișcare de deget și cu atenția antrenată să sară de la un stimul la altul învață diferit. Nu e obișnuit să aștepte răspunsuri elaborate și lente, să asculte pasiv sau să primească informații „picurate” într-un ritm prea domol în raport cu tumultul informațional în care se află de la prima secundă a vieții sale. Acest copil s-a născut și a crescut într-o cultură a accesului imediat la informații, a vizualului intens, a interactivității constante, a hiper-culorilor și supra-stimulilor; e obișnuit cu succesiunea rapidă a imaginilor, cu recompensele imediate și cu interactivitatea constantă și mereu antrenantă. Predarea liniară, de tip „răsfoire de carte”, cu explicații lungi și exemple abstracte, nu îl convinge semnificativ. Elevul lumii digitale pare că are resurse limitate de răbdare în fața unui proces de învățare lung și lent, preferă soluțiile de tipul „acum și aici”, nu mai pare dispus să „asculte”, ci vrea să vadă, să simtă utilitatea. Toată existența sa a fost obișnuit să găsească orice fel de informații printr-o simplă căutare, să primească răspunsuri rapide; așa că, pentru el, cunoașterea devine, o succesiune de „bucăți de informație”, obținute printr-un proces cumulativ care adună de peste tot.
Vorbim, așadar, despre un elev care învață:
- Hiperconectat, dar fragmentat – are acces permanent la informație, găsește răspunsuri fără efort cognitiv semnificativ, dar nu în propria memorie, ci în cea „externă”, a internetului; atenția îi este distribuită pe multiple canale, ce oferă un puzzle de fragmente informaționale; obosește repede în fața conținutului liniar și abstract, predictibil.
- Orientat spre acțiune imediată – preferă să experimenteze, să încerce diferite alternative, să aplice rapid; se încarcă motivațional prin activități concrete, ușor de văzut, de simțit.
- Consumator de recompense rapide – este familiarizat cu feedback-ul instant (like-uri în cantitate consierabilă, comentarii etc.), pe care îl consideră natural, fiesc, mereu necesar; așa că, un proces de învățare cu multiple etape, ce trebuie parcurse pe un timp mai îndelungat, fără să ofere o validare imediată, poate să nu fie eficient, ci frustrant, dacă nu este gestionat cu măiestrie didactică.
- Selectiv în procesarea informației – este în contact cu mari cantități de cunoștințe, dar, tocmai de aceea, nu le poate aprofunda pe toate; preferă rezumatele, esențializarea vizuală, explicațiile scurte, sintezele, rezumatele; selectivitatea sa s-ar putea să fie o formă de protecție cognitivă și nu neapărat o alegere deliberată, ghidată de criterii calitative sau de relevanță.
- Intuitiv în învățare – preferă intermedierea cunoașterii de imagini, de celebrele „filmulețe”, de simulări interactive, de exerciții practice, jocuri de rol, aplicații digitale; are un entuziasm limitat față de învățarea secvențială, analitică și față de lecțiile expozitive.
Dinamic în manifestarea interesului de cunoaștere – comută frecvent între sarcini, mai ales digitale, de exemplu, întrerupe momentul efectuării temei cu o verificare a mesajelor primite pe mobil, în timp ce ascultă muzică sau podcast-uri în căști. - Sensibil la stimuli afectivi autentici – deși elevul de astăzi își construiește imaginea de sine și prin prisma prezenței online – de exemplu, apreciază mult modul în care este perceput pe rețelele sociale – rămâne sensibil la relațiile autentice; un feedback personalizat care îi validează progresul real, poate deveni un reper important pentru acesta.
Se mai adaugă acestor caracteristici legate în principal de modul în care se construiește învățarea și altele, dintr-un cadru mai larg de analiză; acest elev de azi are o copilărie preponderent de interior, în detrimentul ieșirii frecvente și suficiente în natură, este adesea implicat în multiple activități extrașcolare, și, ca atare, nu are multe oportunități să se joace liber, nestructurat de indicațiile unui adult. Dacă bunicii și părinții acestei generații stăteau afară și se jucau în fața blocului, în echipă, cu obiecte reale, copiii de azi se relaxează mai mult în interior, online, în rețea, în lumi virtuale șicomunități globale. Au, ca atare, un ritm de viață rapid, fragmentat, conectat 24/7, diferit de cel lent, cu perioade de plictiseală și autogestionare al predecesorilor lor. Probabil nu au vizitat vreo biblioteca fizică și nici nu știu să caute alfabetic sau în funcție de genul lecturii printre rafturile de cărți. Pot să rămână mai mult timp în perimetrul casei părintești, lucru demonstrat de statistici, au alte modalități de exprimare a spiritului civic, a politeții sociale etc.
Așadar, vorbim de o copilărie actuală care are ca obiecte simbol smartphone-ul, tableta, căștile wireless și mai deloc compasul, bicicleta sau cerneala.
Motivația în era tehnologiei
Având în vedere aceste linii sumare de portret, e evident că o temă ca „motivația în era tehnologiei” nu poate fi tratată în termeni simpli, redusă la a vorbi despre o chestiune de „voință”, de „interes pentru școală”. Motivația pentru învățare a copiilor de azi nu mai e stârnită de teama de represalii sau de puterea moralizatoare a notelor rele. Nu mai e suficient să le spui ce să facă” sau să „le arăți consecințele”. Îndemnuri de tipul „învață pentru că așa trebuie” sau „vei vedea când vei avea nevoie”, „dacă nu ai note bune, ajungi la… sapă” nu mai funcționează – dacă au făcut-o vreodată – cu actuala generație de copii. Elevul digital nu mai răspunde foarte evident la îndemnuri neconvingătoare, acesta are nevoie de găsirea imediată a sensului celor învățate, de implicare activă. Motivația lui este alimentată de provocare, de posibilitatea de a construi și de vizibilitatea progresului. Sunt stimulați de conexiune, de sens, de autenticitate. Întrebarea „de ce învăț asta?” nu e un gest de sfidare, ci o nevoie de orientare. Așa că, dacă răspunsul e sec și simplu „așa scrie în programă” nu o să fie prea convingător. În această eră digitală, un profesor motivează nu doar explicând, ci inspirând. Nu doar prin cerință, ci prin context. Nu doar prin reguli, ci prin relații. În lipsa acestor repere, spațiul învățării este invadat rapid de plictiseală, superficialitate sau deconectare.
Ca sugestii concrete se pot avea în vedere conectarea activităților cu viața reală, stimularea curiozității – întrebări deschise, mistere de explorat, proiecte de descoperit – construirea de relații, respectarea limitelor cognitive ale elevilor, consolidarea autonomiei, a libertății de alegere și decizie.
Așadar, motivația elevului în era digitală nu trebuie să fie stimulată de o presiune externă rigidă, ci de experiențe de învățare care au rost, care implică, care oferă autonomie reală, dar sprijinită. De aceea, provocarea profesorilor de azi în a motiva elevii este complexă: aceștia trebuie să le capteze atenția fără să le întrețină dependența de stimulare superficială și, în același timp, să le dezvolte capacitatea de învățare profundă, folosindu-se inteligent de instrumentele digitale.
În acest demers, tehnologia este un aliat. Nu e o soluție miraculoasă, e doar un instrument, nu e ținta finală a demersurilor didactice. Și, mai important, pedagogia trebuie adusă în prim plan, e necesară pentru a da sensul utilizării tehnologiei în scopuri educaționale și pentru a nu o lăsa să fie un simplu element de distragere sau amuzament.
Profesorul. Formarea sa
Provocarea majoră a profesorului nu este să „concureze” cu tehnologia, ci să o stăpânească, să o supună scopurilor didactice care răspund cerințelor actuale și specificului elevului digital. Nu ar avea rost să insiste să scoată toate computerele din priză sau să anuleze bateria tuturor mobilelor din jur doar pentru a preda ca în școala fără tehnologie. Cu pricepere și răbdare, atuurile lumii digitale, pot deveni resurse, nu obstacole.
Dar cum poate face profesorul acest lucru în mod eficient? Nu este deloc simplu. Mulți profesorii nu sunt nativi digital, mulți dintre ei s-au format într-o școală a tablei și a cretei, o școală a manualului, a caietului dictando și a orelor de caligrafie. Când tehnologia a invadat totul, multe cadre didactice au fost aruncate în vârtejul provocărilor fără o pregătire prealabilă. Au învățat la… „fața locului”. Și pentru că acest lucru e binevenit dar nu suficient, continuarea eforturilor în acest sens e o obligație a oricărui sistem educațional. Iată câteva elemente care să fie luate în considerare în ceea ce privește formarea digitală a cadrelor didactice:
În contextul realităților actuale, este evident că profesorul nu mai este singurul deținător al cunoașterii, dar rămâne cel mai important facilitator al învățării. Și acest lucru nu se va schimba niciodată, indiferent cât de avansată va deveni tehnologia. Ca atare, profesorii nu trebuie să se perceapă ca fiind doar furnizori de conținut, ci e indicat să-și asume un rol de designer al experiențelor de învățare relevante, de profesionist care fascinează, care stimulează creativități și minți de elevi. Iar formarea oferită profesorilor trebuie să-i susțină în acest demers, sprijinind atât procesele de consolidare a competențelor tehnic-instrumentale dar și cele care țin de zona de reflexivitate profesională, de analiză a propriilor practici.
Apoi, formarea profesorilor nu trebuie să fie o simplă pregătire punctuală de dezvoltare de abilități tehnice digitale. Nu este suficient să știi să folosești o platformă digitală sau să partajezi un ecran ca să fii un bun profesor al erei digitale. Nu e de ajuns să cunoști nume de aplicații care te ajută să desenezi forme geometrice în spațiu, să faci rebusuri didactice, să colectezi feedback instantaneu. Și nu e suficient să incluzi aceste elemente în activitățile din ore și să crezi că acestea vor deveni automat mai bune, mai eficiente. Predarea digitală presupune o preocupare consistentă de a transforma modul în care elevii interacționează cu informația, cu profesorul, colegii și cu propria lor învățare. Nu este vorba doar de aplicații sau platforme, de integrarea lor ca accesorii ale lecțiilor, ci de schimbarea intenției pedagogice, care să creeze contexte reale de creștere. Ca atare, formarea profesorilor din această perspectivă trebuie să depășească nivelul „cum se folosește aplicația X” și să intre în zona pedagogiei digitale aplicate.
Și aici putem enumera diverse zone, mai mari sau mai mici, ce includ abilități dezirabil a fi incluse în portofoliul profesional al cadrului didactic digital. Un exemplu ar putea să vizeze selecția și filtrarea critică a resurselor digitale, utilizarea celor care aduc valoare reală în procesul de învățare, care stimulează gândirea critică, creativitatea, colaborarea, nu doar consumul pasiv. Apoi, la fel de importantă este capacitatea de a proiectare de activități hibride, adică lecții care combină resurse digitale cu momente de reflecție serioasă, de colaborare față în față, de aplicare practică. Sau abilitatea de a da feedback cu suport digital, adică să ofere răspunsuri rapide, clare, constructive, adaptate specificului elevului de azi, fără să piardă dimensiunea de sprijin și motivare.
Așadar, este important ca profesorii să înțeleagă faptul că digitalul poate deveni o extensie inteligentă a predării, dacă este folosit cu pricepere, cu scop didactic și, mai ales, cu discernământ. Acest lucru înseamnă un set de competențe pedagogice digitale integrate, care să le permită să proiecteze lecții relevante, să gestioneze dinamica elevilor conectați la alte ritmuri cognitive, să păstreze sensul educației dincolo de mediul virtual.
Așadar: on line sau off line? Cum găsim echilibrul între conectare și relație autentică.
Răspunsul simplu, probabil previzibil, este și online și offline. Căci adevărata provocare a educației nu stă în alegerea unei părți, ci în înțelepciunea de a ști când și cum să le folosim pe fiecare. Digitalul este un suport didactic de necontestat, ajută procesele de personalizare a învățării, oferă stimuli vizuali, interactivitate, susține colaborarea și dinamica activităților. Însă, în educație, relația profesor-elev nu este un lux, ci este fundamentul învățării. Iar tehnologia este mediul, instrumentul de sprijin, dar educația este cu și despre oameni.
Referințe
Gardner, H., & Davis, K. (2013). Front Matter. In The App Generation: How Today Youth Navigate Identity, Intimacy, and Imagination in a Digital World (pp. I-Vi). New Haven; London: Yale University Press.
Helsper, E.J. & Eynon, R. (2010). Digital Natives: Where Is the Evidence?. British Educational Research Journal, 36(3), 503-520.
Tapscott, D. (2011). Crescuți digital. Generația net îți schimbă lumea, Editura Publica. București.