Textul de mai jos este semnat de Prof. univ. dr. emerit Constantin Cucoș și valorifică ideile discutate în masterclassul online „Omul, ființă educabilă: între digital și spiritual”, parte a proiectului „Clasa Viitorului – Pedagogie Digitală”.
Evenimentul desfășurat pe 12 noiembrie 2025 a oferit cadrului didactic preuniversitar un spațiu de analiză asupra felului în care educația se transformă sub influența tehnologiei, fără a pierde din vedere formarea de profunzime a elevului. Masterclassul a urmărit echilibrul dintre utilizarea resurselor digitale și cultivarea valorilor care susțin caracterul, discernământul și relațiile educaționale semnificative.
În această perspectivă, articolul propune repere pedagogice și filosofice pentru o școală în care digitalul este integrat cu responsabilitate, iar profesorul rămâne ghidul care dă direcție, sens și coerență procesului de învățare.
Școala actuală – între digital și spiritual. O perspectivă axiologică
Introducere
Pentru a da sens și a spiritualiza noilor tehnologii – inclusiv inteligența artificială – la nivelul proceselor educative, este esențial să le reinvestim și valorificăm într-o viziune antropologică mai largă, în care omul rămâne măsura și finalitatea, iar acesta își prezervă naturalitatea în raport cu el însuși și cu ce este în jur. „Culturalizarea” tehnicului presupune ancorarea și răspunsul adecvat al acestuia la tradiția valorilor emblematice: demnitatea persoanei, adevărul, libertatea, solidaritatea, creativitatea și sensul comunitar. Dacă tehnologia ne predispune la ritmuri și logici impersonale, educația poate contrabalansa astfel de tendințe prin centrarea acesteia pe formarea de competențe de selecție, interogare, valorificare, aplicare, astfel încât tehnicul să devină un prilej/mediu al dezvoltării interioare, nu doar al unei potențări pe direcție strict achizitivă.
- Reconfigurarea contextului educațional actual
Transformările accelerate ale lumii contemporane, marcate de progresul tehnologic și de extinderea mediilor digitale, au reconfigurat în profunzime nu doar modul de generare și transmitere a informațiilor, ci și statutul, provocările și angajamentele educației în raport cu această dinamică. Digitalizarea și „virtualizarea” procesului educativ aduc oportunități incontestabile – acces la cunoaștere, de-localizare, diversificare a instanțelor/formelor de învățare, personalizarea parcursului educațional –, dar și riscuri mai mult sau mai puțin evidente, mai ales în plan axiologic: relativizarea valorilor, destructurarea autorității epistemice sau deontice (acționale), diluarea/afectarea experienței formativ-relaționale directe.
Această virtualizare a relației pedagogice ridică întrebări legate de autenticitatea cunoașterii, asimilării, trăirii valorilor:
- mai pot fi acestea transmise fără afectarea consistenței/autenticității lor?;
- poate mijlocul adăuga alte conotații axiologice peste/dincolo de conținutul valoric clasic?;
- se poate stratifica un câmp valoric nou, generat de mediul de transmisiune?;
- poate fi empatia exersată printr-o interfață digitală?;
- ce limitează sau perturbă o astfel de mediere?;
- cum se mai construiesc solidaritatea, responsabilitatea, respectul, atunci când celălalt este situat la distanță, își gestionează fragmentar/interesat/prezența sau, mai rău, devine un „avatar” sau se ascunde sub o identitate digitală falsă?
Răspunsurile nu sunt deloc simple, știut fiind faptul că educația este – spus pe scurt – o introducere a copiilor și tinerilor în lumea valorilor (pe baza unui principiu, ce ține de virtualizare: adică, a activa în mod real ceea ce este doar … virtual, potențial!). Este clar că educația pentru valorile autentice în era digitală – indiferent de formele lor de manifestare – trebuie să se repoziționeze, asumând o pedagogie a prezenței mediate (pedagogie digitală?), capabilă să folosească tehnologia fără a pierde fundamentul și dimensiunea umană a învățării.
- Valorile sub presiunea mediului digital
Societatea digitală promovează anumite valori emergente – eficiența, conectivitatea, „imediatitatea”, inovația, libertatea de exprimare –, dar și riscuri axiologice cum ar fi superficialitatea, consumismul informațional, debusolarea axiologică, dependența de validarea socială virtuală – de bună seamă, problematică. În fața acestor provocări, școala trebuie să devină un spațiu de discernământ și responsabilizare valorică, de exersare a spiritului critic în cunoștință de cauză, nu doar de transmitere și însușire de cunoștințe. Formarea spiritului critic, a comportamentului etic digital, a capacității de selecție și de reflecție sunt competențe esențiale pentru cetățeanul lumii în care trăim. A face educație în sens axiologic înseamnă, astăzi, și a educa pentru o utilizare responsabilă a tehnologiei, pentru vizarea aportului ei benefic și minimalizarea/neutralizarea efectelor adverse, pentru instituirea unui balans inteligent și sporitor între real și virtual, între dat și perspectivă, între randament și sens, între libertate și responsabilitate.
Putem spune că relația dintre educație și Inteligența Artificială (IA), de pildă, este bidirecțională, în sensul că educația influențează dezvoltarea și aplicarea IA în activitățile umane, iar aceasta, la rândul ei, influențează sistemele, conținuturile și modalitățile în care educația este concepută, livrată și valorificată. Este esențial să existe o colaborare continuă între comunitatea educațională și cea a tehnologiilor informaționale pentru a se asigura că pregătirea viitoarelor generații este relevantă, eficientă și adaptată și în raport cu avansul tehnologiilor de acest tip dar și cu responsabilități pe măsură.
- Revalorizarea rolului profesorului și a relației pedagogice. Sfidări și perspective
Digitalizarea nu trebuie să însemne deposedarea profesorului de rolul său formativ, ci revalorizarea acestuia în calitate de mediator axiologic și generator/interpret al sensurilor. Profesorul devine nu doar un transmițător de informații, ci un ghid care ajută elevii/studenții să confere semnificație experiențelor lor digitale, să decripteze alunecări pernicioase, să conjuge înțelept ipostaze culturale mediatice vechi și noi, să dea uzanță pozitivă a tot ce noile tehnologii aduc sau propun în materie de transfer, difuziune sau chiar construcție valorică.
Într-o lume dominată de algoritmi și automatizare, umanitatea și prezența vie a profesorului – empatia, capacitatea de a inspira, de a crea sens și de a cultiva reflecția morală – rămân de neînlocuit. Astfel, educația pentru valori trebuie să se orienteze spre o sinteză între tehnic și etic, în care competența digitală și cultura umanist-spirituală se împletesc și se potențează reciproc. Desigur, instrumentul – digital, virtual – este „capacitat” să facă anumite lucruri, însă el propune, noi dispunem. Cu alte cuvinte, indiferent de „performativitatea” acestuia de a face bine sau rău, tot omului îi revine sarcina de a …separa apele. Rețelele sociale se bazează pe algoritmizare, pe o mecanicitate „supraumană” de a decela structuri de personalitate concretă, vreri, năzuințe, vulnerabilități, căderi. Ele radiografiază și „anticipează” răspunsuri și chemări în funcție de „istoria de viață digitală” a fiecăruia dintre noi.
În ce măsură profesorii trebuie să fie îngrijorați de integrarea IA în educație? Desigur, o astfel de întrebare se justifică și reprezintă o îngrijorare moderată, lucidă, firească – dar nu una cu iz apocaliptic, care să ne panicheze. Ar putea exista mai multe motive de provocări:
- IA poate automatiza unele activități repetitive (corectarea testelor, sugerarea/generarea de resurse, standardizare pe elemente de conținut).
- Ritmul adoptării tehnologiei este mult mai rapid decât capacitatea sistemelor educaționale de a se adapta.
- Presiunea pe profesori de a integra instrumente pe care nu le stăpânesc suficient ce poate crea disconfort sau anxietate profesională.
Dar de ce nu ar trebui ca ivirea/utilizarea IA să conducă la o teamă existențială? Pentru că tot ceea ce face IA este procesare de date, nu formare umană. Profesorii nu sunt doar furnizori de informații – iar asta devine tot mai clar pe măsură ce IA devine mai competentă în ce privește dimensiunea instrumentală, procesuală, tehnică și nu creativ-umană sau relațională. Paradoxal, prezența IA subliniază și mai puternic importanța aportului uman, a ceea ce este inimitabil și natural în profesia didactică. Dacă profesorul își asumă rolul de facilitator al sensului, de „constructor” de comunitate de învățare, de model relațional și ghid afectiv, atunci IA poate deveni un aliat, un complement/substitut al muncii „mașinale” a profesorului (ne referim la activități rutiniere, administrative, peri- sau extra didactice) și nu o amenințare, profesorul rezervându-și energia, timpul și inventivitatea pentru cele cu adevărat importante din punct de vedere formativ (personalizare, individualizare, relaționare, empatizare etc.). Încât, viitorul educației, din perspectiva raportului natural-artificial, nu este unul al substituției sau dihoniei, ci al co-evoluției: profesorul + IA, în care tehnologia eliberează timp pentru ceea ce este esențial, consistent, profund și peren uman.
- Impactul rețelelor sociale asupra procesului de învățare și motivației școlare
Rețelele sociale, bazate pe noile tehnologii, pot funcționa ca niște „distractori”, adică ocazii de de-concentrare, de diluare a unor repere generatoare de sens într-un peisaj socio-cultural el însuși dezarticulat, bulversant, ambiguu din punct de vedere valoric. Una dintre consecințele cele mai vizibile este că această realitate ar putea conduce chiar la de-socializare, contrar etichetei arborate, la fragmentarea atenției și diminuarea capacității de procesare cognitivă. În spiritul mai larg prefigurat de o cultură a imediatului, instantaneului și întăririi rapide, la care îmbie sociabilitatea bazată pe tehnologie, rețelele de tip nou influențează procesele de interiorizare a cunoașterii, în sensul că acestea stimulează un tip de învățare bazată pe reactivitate și aprobare instantanee, în timp real, mai puțin bazată pe reflecție, efort, evaluare, asimilare în cunoștință de cauză a ceea ce se pune în față.
Autonomia valorică se forjează în situații bine proiectate, ghidate de consemne atent proiectate didactic, iar aceasta presupune timp, exercițiu, probare, evaluare. Inovația și provocarea aduse de rețelele sociale nu sunt doar de ordin tehnologic, ci presupun mutații de ordin antropologic, axiologic, sociologic.
Reţelele sociale de tip nou, sprijinite de noile tehnologii, pot construi, cu concursul subiectului în cauză, imagini controlate, hipertrofiate, chiar false, în raport cu substanța reală a persoanei în cauză. Un astfel de mediu tehno-social favorizează construcţia unei imagini performative, re-tușate, interesate, ce așteaptă o validare externă, adesea pe criterii inconsistente, doar pe discurs auto-referențial, subiectiv, închis. Ceea ce este periculos e că această construcție a persoanei conduce la o identitate problematică, fragilă, perisabilă, circumstanțială, dependentă de validare de către „locutorii” pe care deja i-ai agreat – prin lista de „prieteni”, de pildă. Din perspectivă pedagogică, esenţială este cultivarea reflecţiei critice asupra „prezentificării” și protejării identităţii. A intra în siajul unei rețele sociale, presupune, obligatoriu, competențe minimale de ordin comunicațional, dar și etic-comportamental. Scopul formării în raport cu gestionarea mediului online este să ajute persoana tânără să transforme oportunitățile experienţele de acest tip în resurse pentru o dezvoltare identitară sănătoasă în raport cu alteritatea, nu în instanțe de expunere exagerată, manipulare, auto-subminare.
- Direcții pedagogice pentru o educație pe direcție valorică în era digitală
Nevoile de tot felul ne obligă să locuim atât în spațiul real, cât și în cel virtual. Totul se joacă la nivelul unui raport de echilibru – instrumental, uman, spiritual. Internetul extinde rețelele sociale tradiționale, dar şi le transformă, le artificializează: relaţiile devin mai intrusive tehnic, mai mediate, poate performante, dar adesea devin mai inconsistente, mai superficiale. În şcoală, apar noi forme de colaborare (grupuri de lucru, proiecte, schimb de resurse), dar şi perspectiva unor riscuri — izolare în grupuri virtuale, polarizare, închidere, pierderea competenţelor de comunicare faţă-în-faţă. În spațiul virtual, limitele inter-subiective se diluează, interacțiunile sociale se mulează după o logică a vizibilităţii şi feedback-ului imediat.
Rolul educaţiei este să faciliteze locuirea, uzitarea dar și tranziţia între aceste medii: elevii trebuie să învețe să gestioneze registre diferite ale relaţionării, simultan sau consecutiv, să respecte norme etice online, să conserve competențe relaţionale tradiționale, să dubleze aceste rute ale „socialibilității” cu cele concrete, fizice, naturale. Nu e rău că experimentăm și interacțiunea și „sociabilitatea” online. Dar, înainte de asta, trebuie să o fi experimentat, cu acribie și aplecare, pe cea de toate zilele. Uneori, din rațiuni ce țin de prezervarea naturalității din noi, e bine să apelăm și la evitări sau retrageri, din când în când, din această „lume”. Ideea de „post” virtual dobândește, cumva, un …rost.
Pentru a menține orientarea și dimensiunea axiologică în mediile digitalizate, se pot urmări câteva direcții:
- Respectarea și integrarea unor norme ce țin de etica digitală în structurarea curriculumului, ca obiectiv transversal al tuturor disciplinelor predate.
- Cultivarea reflecției critice, la nivel de proces educativ, asupra impactului tehnologiei asupra identității persoanei, a relațiilor cu alții și autenticității existenței.
- Exersarea empatiei și a competenței colaborative, atât în mediul real cât și cel virtual prin punerea în situație, rezolvarea unor sincope sau crize relaționale etc.
- Reconstituirea/naturalizarea comunității educative online, prin dublarea/crearea de spații de dialog concret, autentic, situațional, afectiv etc.
- Dezvoltarea unei pedagogii a responsabilității și discernământului axiologic, care să-i învețe pe tineri să deosebească între valoare și simulacru, între conținut valoric și factor destructurant, manipulant.
Din dorinţa de a scăpa de sub autoritatea „încorseta(n)tă” a puterii unei instituţii (cum ar fi și școala), persoana intră, fără să sesizeze, sub directivitatea unor instanţe fluide, perfide, care, în numele unei deschideri fără margini, pun în operă propria manipulare, disoluţie şi inculcare a conduitelor dorite. Astfel de instanţe nu sunt numaidecât opera unor persoane sau grupări anume constituite, având scopuri „murdare”. Ele derivă oarecum de la sine, fiind o fază – s-o numim naturală (boală de creștere!) – producând, până la o anumită reglare a lucrurilor, şi fenomene negative, perverse. Se pare că un astfel de pericol îl constituie informatismul şi servituţile aduse de acesta (în ipostază de singură instanţă explicativă sau operativă). Credem că nu extensiunea sau adoptarea unei practici devine nocivă, ci excesul şi exclusivismul acesteia faţă de ceea ce fiinţează în jur.
De aceea, aducem în atenție câteva perspective realiste, dar și asumpții critic-evaluative asupra aportului și valorificării educaționale a noilor tehnologii, cu tot ce generează sau presupun acestea:
- Echilibrul între tradiție și inovație: nu respingem digitalizarea — dimpotrivă, o considerăm necesară — dar insistăm pe necesitatea ca inovația să nu știrbească sau să relativizeze valorile fundamentale, autenticitatea și propensiunea umană a educației.
- Dimensiunea valorică și morală a componentei relaționale: accentuăm faptul că în educația digitală relația profesor-elev, comunitatea de învățare, interacțiunea afectivă și formativă sunt elemente dificil de reprodus complet în medii virtuale.
- Necesitatea formării profesorilor în raport cu sfidările aduse de noile tehnologii: nu este suficient să deții tehnologie, trebuie ca profesorii să aibă competențe digitale, dar și competențe etice, de discernământ valoric — pentru a implementa astfel de uzanțe în practica educațională.
- Evaluarea și feedback-ul: semnalăm pericolele evaluărilor superficiale, schematizării și „mecanizării” docimologice, pierderii motivării și stimulării afective, prin standardizare excesivă, prin instrumente care forțează învățarea să fie pervertită în însăși esența ei (avem în vedere funcția formativ-corectivă a evaluării).
- Rolul politicilor educaționale și al normativității aferente: atragem atenția că politicile (prin ofertele curriculare, manuale digitale, formarea profesorilor, resurse financiare și tehnologice) trebuie să fie coerente, sustenabile și să țină cont nu doar de posibilitățile tehnologice, ci de „infrastructura” axiomatică – de ordin moral, psiho-comportamental, cultural – a tuturor actorilor antrenați în educație.
Plecând de la sugestii evocate în lucrări personale, dar și prin raportare la alte referințe importante, subliniem câteva idei-forță legate de tema anunțată:
- Necesitatea definirii, explicită și clară, a valorilor fundamentale pe care educația trebuie să le păstreze în procesele de digitalizare: prezervarea/protejarea identității persoanei, responsabilitate, empatie, dreptate, solidaritate, cooperare etc.
- Evidențierea rolului axiologiei pedagogice în formarea competenței de valorizare la elevi/studenți: să fie conștienți nu doar de valorile clamate sau chiar demonstrate, dar și de dilemele valorice pe care le aduce digitalizarea.
- Promovarea unei pedagogii/didactici digitale bazate pe achiziții teoretico-experimentale pertinente: să se găsească un raport optim între utilizarea tehnologiei și menținerea unui mediu relațional, interactiv, formativ cât mai natural.
- Promovarea unor politici și a unui corpus normativ integrat care să asigure nu numai infrastructura tehnologică (atenție la inegalitățile induse sau antrenate de accesul la astfel de resurse informatice!), ci și formarea umană, sprijinul și oferirea de feedback operativ și pertinent.
- Monitorizarea proceselor de virtualizare a formării din perspectiva pertinenței valorice a rezultatelor: la nivel de educabili, entități de formare, sistem educativ – prin oferirea de soluții pentru creșterea eficienței, remedierea unor procese etc.
- Raportarea la specificitatea contextului, la particularitățile cultural-identitare locale: digitalizarea nu este neutră valoric; conținuturile și modul de transmitere a savoir-ului școlar trebuie adaptate la specificul socio-cultural al comunității educative de bază.
Concluzii
Educația pentru valori, în contextul digitalizării și virtualizării, trebuie să își reafirme misiunea de umanizare/culturalizare a tehnologiei și de formare integrală a persoanei. În fața avalanșei de informații și a tentației eficienței imediate, este nevoie de o educație care să reînnoade legătura dintre cunoaștere și sens, dintre performanță și conștiință, dintre digital/artificial și natural/spiritual.
Nu este vorba de a opune lumea reală celei virtuale, ci de a le face să coexiste în mod armonios, printr-un demers pedagogic flexibil, lucid, critic, creator.
A educa pentru valori, astăzi, înseamnă, în fond, a păstra nealterată vocația umanist-spirituală a educației într-un univers tot mai mobilat/mediat tehnologic nu prin excluziuni, ci prin integrări oportune, realiste, vizionare.
Bibliografie selectivă:
¨ Biesta, G. (2020). Educational Research: An Unorthodox Introduction. London: Bloomsbury.
¨ Ceobanu, C., Cucoș, C., Istrate, O., & Pânișoară, I.-O. (coord.). (2020). Educația digitală. Iași: Polirom.
¨ Cucoș, C. (2006). Informatizarea în educație. Aspecte ale virtualizării formării. Iași: Polirom.
¨ Cucoș, C. (2022). Filosofia educației. Iași: Polirom.
¨ Cucoș, C. (2023). Pedagogia digitală. Prefigurări, statut, componente. Didactica Pro…, Revistă de teorie și practică educațională, (2–3[138–139]), 3–8. https://doi.org/10.5281/zenodo.7974394
¨ Drăghicescu, L. M., & Stăncescu, I. (2025). Educaţia. Valori, fundamente, direcţii de evoluţie: Ghid pentru studenţii–viitori profesori. București: Editura Universitară.
¨ European Commission. (2021). Digital Education Action Plan 2021–2027: Resetting Education and Training for the Digital Age. Luxembourg: Publications Office of the European Union.
¨ Friesen, N. (2017). The Textbook and the Lecture: Education in the Age of New Media. Johns Hopkins University Press.
¨ Gutiérrez Aguilar, F. (2024). Digital skills and digital citizenship education: A systematic review. Education and Information Technologies, 29(3), 1125–1142.
¨ Hinchliffe, G. (2020). Education, Virtue and the Human Good: New Directions in Educational Philosophy. Routledge.
¨ Howard, T., & Howard, M. (2022). “Digital values and ethics in education: Reconstructing moral learning online.” Journal of Moral Education, 51(4), 457–473.
¨ Istrate, O., Velea, S., Ceobanu, C. (2025), Pedagogie digitală. Iași: Polirom.
¨ Istrate, O. (2024). Instrumente cu inteligență artificială pentru educație, Cf. https://educatia-digitala.ro/instrumente-cu-inteligenta-artificiala-pentru-educatie/ pe platforma primei „reviste” intitulată Educația digitală, Cf. https://educatia-digitala.ro/, accesat la 10 februarie 2024.
¨ Mäntysaari, P. (2020). Digitalisation versus the values of higher education. În P. Mäntysaari (Ed.), Digital Transformation and Higher Education Ethics (pp. 45–61). Springer.
¨ Păun, E. (coord.). (2011). Școala viitorului. Idei, direcții, provocări. Iași: Editura Polirom.
¨ Pireddu, M. (2022). From digital citizenship to public values in a connected world. Journal of e-Learning and Knowledge Society (Je-LKS), 18(1), 11–25.
¨ Potocan, V., Mulej, M., & Nedelko, Z. (2025). Digitalization of higher education: Students’ perspectives on ethics and values. Computers & Education Open, 8, 100092.
Profesor univ.dr.emerit Constantin CUCOȘ